Am vrut să scriu astăzi un text despre ziua de 15 martie văzută de agitatori (din ambele părţi) drept un prilej de mari tensiuni între români şi unguri. Dar mi-a luat-o înainte Vasile Dâncu. Aş fi scris cam acelaş tip de lucruri, sigur, cu alte personaje şi cu alte întîmpări, dar cu acelaşi ton. Tonul minţii şi al inimii, deopotrivă. (În paranteză fie spus, mi se pare excelentă ideea de a avea invitaţi, pe vox publica, politicieni tineri, care pot articula idei, care pot porni discuţii şi, pînă la urmă, care pot ridica nivelul  dezbateri. Altfel riscăm să-l citim la infinit pe Guţă dînd lecţii tuturor.Mă şi aştept, dacă va veni vorba, să zicem, de Einstein, la un articol: Bă, Einstein, doar atît ai putut? O formulă cu trei litere şi o cifră? Mă aşteptam la mai mult de la tine!).

Nu scriu nici despre epurările din PNL, pe bază de delict de vot. Nu, nu e vorba de o pornire dictatorială. E democraţie de partid.

Ceea ce, totuşi, voi scrie pînă să se încheie ziua, e un avertisment referitor la modificarea Constituţiei. Ţineţi minte ultima modificare a ei, cea din 2003? Atunci s-a modificat şi durata mandatului printr-o puerilă argumentare cu suprapunerea alegerilor prezidenţiale cu alea generale. Dar, de fapt, i s-a dat şansa lui Adrian Năstase de a fi zece ani preşedinte. Două mandate de cinci ani! Doar nu se oboseşte pentru doar patru ani mandatul. Şi toate puterile date preşedintelui se proiectau pentru Bombonel. Pentru că în 2003 nimeni nu-şi imagina că nu va cîştiga Năstase alegerile. Ghinion pentru autorii modificărilor, nu Năstase stă zece ani la Cotroceni, ci,  Traian Băsescu. Nu a fost pentru cine s-a pregătit.

Ideea e ca acum să nu se forţeze o Constituţie care să-i reducă puterile lui Băsescu. Ar fi uşor post-factum. El nu mai candidează. Constituţia viitoare nu trebuie proiectată împotriva unui om, după cum greşit a fost proiectată în avantajul unui om. Pentru că, la o adică, ar fi trist să-l vedem pe viitorul preşedinte , fie Crin, fie Ponta, fie altcineva, înjurîndu-şi în gînd, atunci, iniţiativele de acuma. Enervîndu-se că s-a luptat pentru postul primului om în stat şi a ajuns în fotoliul decorativ al unei păpuşele. Pentru că, astăzi,  au căzut pradă unor resentimente.

La postarea anterioară, cea cu poezia lui Mihai Ursachi, am primit, pe blogul meu,  un comentariu mai special, off topic, dar pe care vreau să-l pun în lumină. Este vorba despre un gest din partea lui Cornel Ivanciuc, un om cu care am avut o legătură specială şi de care m-am rupt aproape violent.

Draga I.T. Morar,

Lista oamenilor fata de care cugetul ma indeamna sa-mi cer scuze pentru raul pe l-am pricinuit cu voia sau fara de voia mea este scurta si incepe cu tine. Imi cer iertare pentru tot ce am spus despre tine cu numele sau nenumele. Am visat de atatea ori momentul in care voi ajunge aici, incat daca l-as rata, as putea lasa senzatia ca am ceva special cu tine. Nu din ura am facut-o, ci la nervi. Vorbeai la un moment dat despre ura interactiva. Dadeai internetului sansa de a drena ura. Am apelat la internet ca sa-ti spun vorbe dureroase, doar ca sa scap de ele, crede-ma, nu ca sa-mi defulez ura. Sper ca de data asta ai sa ma intelegi.

îi răspund aici

Draga Cornel Ivanciuc

Sper din toată inima că aceste cuvinte sînt sincere. Dacă e aşa, Instituţia iertării funcţionează din acest moment. Cu sinceritate,

Ioan T. Morar

S-a schimbat kalimera, Bill Gates nu mai e cel mai bogat om din lume. Pe moment. Acum omul cel mai bogat e Carlos Slim Helu, un mexican (cu nişte rădăcini din India Liban) . Omul a investit în telecomunicaţii cînd trebuia. Se spune că e un geniu financiar.  Aproape tot Mexicul vorbeşte la telefon şi navighează pe internet prin firmele lui. Ce mai, e foarte, foarte bogat. L-am văzut la televizor cînd s-au anunţat noile poziţii în topul Forbes. Un om modest, pe bune, nu demonstrativ. A spus că stă de nu ştiu cîţi ani în aceeaşi casă. Probabil de pe cînd era un pîrlit de milionar. Nu are nici super yachturi, nici echipe de fotbal nu şi-a cumpărat, nu dă petreceri monstruoase, nu colecţionează maşini de milioane. Dar nici nu e zgîrcit ca ăla de la IKEA, care merge cu autobuzul profitînd de reducerile pentru pensionari. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost faptul că fiicele sale, trei la număr, locuiesc toate în aceeaşi cameră. Asta îmi aduce aminte de Adam Michnik atunci cînd a donat unei fundaţii banii care i se cuveneau lui din listarea trustului de presă GW pe bursa din Londra. A fost întrebat dacă nu s-a gîndit la copilul lui, chiar dacă el personal nu are nevoie de bani. Adam a spus, atunci, ceva tare: Nu vreau să am copil de milionar.

Carlos Slim Helu nu vrea să aibă nici el fiice de miliardar.

Sînt nefumător, ba chiar nefumător militant. Sînt de acord că trebuie să existe o campanie continuă de informare în privinţa fumatului. Dar mă îngrijorează, puţin, un anume talibanism al acestei lupte. Pentru că lupta anti-fumat pare a fi prima luptă cîştigată de iniţiatorii ei civici . Cu drogurile e mai greu, cu alcoolul nu prea e luptă (s-a văzut ce sîngeroasă a fost prohibiţia), cu prostituţia e mai mult  un joc de-a arestat şi eliberat “fetiţele”, după ce, normal, au fost date la televizor. Şi nu mă refer numai la noi, ci şi la Europa. Totuşi, ca nefumător militant mă simt puţin agresat de lipsa de drepturi a fumătorilor. În UE găseşti greu un local în care să se fumeze. De fapt, nu găseşti decît vara, nişte terase. La noi e o soluţie de compromis, mai multe localuri care au început să interzică fumatul  au întors foaia, pentru că au opţiunea asta, şi au devenit restaurante, cafenele sau baruri unde se fumează.

Jalea cea mai mare este în SUA, unde fumatul e văzut ca un fel de lepră. Am văzut şi am fotografiat un afiş în care se spunea că nu ai voie să fumezi la o distanţă mică de un magazin. Cam absurd anunţul, vi l-am prezentat acum cîţiva ani pe blog. În fotografia care urmează vă prezint  un semn care ar putea anunţa, în SUA, Revoluţia Fumătorilor

sursa foto David Morar

Da, am trăit să o vedem şi pe asta: cel mai bogat liberal român, Dinu Patriciu, şi-a pierdut total influenţa în PNL .O spune chiar Crin Antonescu, preşedintele reales: “Oricum, influenţa lui Dinu Patriciu este exagerată caraghios de mult. Patriciu, şi la acest Congres, a trecut pe-acolo, nu-i niciun om al lui în echipa de conducere”. (de aici) A trecut fără să fie invitat? Adică nu a fost delegat? S-a deghizat în om de presă? Probabil că s-a trezit dimineaţă şi, neavînd ce face toată ziua, şi-a zis să meargă la congres, nu?! Aflăm lucruri noi, pe măsură ce Crin se instalează tot mai confortabil în fotoliul de Preşedinte fără opoziţie al PNL.Deci, Dinu Patriciu nu mai are nici un om în conducere! Nici un fin? Nici un fost angajat? Nici un prieten? Nici o “cîrtiţă”?

Da, am trăit să o vedem şi pe asta: un partid important din viaţa noastră politică a reuşit să iasă de sub toate influenţele malefice ale magnaţilor şi mogulilor. Foarte bine! Numai să nu se trezească preşedintele Crin înainte de alegeri că are nevoie de sponsori, de un trust de presă. A, de fapt, trust de presă are, că doar vrea să se alieze cu Felix. Aşa că Felix e singurul magnat care are un om în coducerea PNL. Patriciu- Felix, 0-1.

Vorbeam cu un prieten care se arăta revoltat de cotele urii. Zicea că i se pare că oamenii urăsc mai mult ca niciodată. Şi se întreba cum de s-a ajuns aici. Cum e posibilă o astfel de revărsare necontenită de ură în viaţa publică. Părerea mea este că nu trăim o escaladare a urii, ci că avem  parte de un vehicul  recent apărut: internetul. Dincolo de beneficiile uriaşe ale internetului, de viteza de comunicare, de apropierea virtuală fără precedent între oameni, internetul a adus şi aceast efect colateral: ura a devenit interactivă. Acum , dacă urăşti un om care e prezent pe internet, îi poţi face imediat dovada urii tale. Ascuns după un pseudonim, cel ce te urăşte sau doar te invidiază, îţi face harta sentimenelor lui. Aproape instantaneu.

Parcă acum cîţiva ani nu se ura atît de puternic, a spus prietenul meu. Înainte de 89 nu se manifesta chiar aşa. Ba, cred că se ura, dar ura nu era un sentiment cu care să te afişezi, frica era mai puternică decât ura. Chiar revoluţia din 89 a fost un rezultat al urii populare îndreptate  spre nomenclatura PCR şi spre Ceauşescu.

Nu ştiu dacă e bine că supapa internetului drenează ura interactivă. Poate e bine, poate că asta are un efect purificator, oamenii scapă de ce au malign în ei, de răutate, postînd pe internet, sărind la harţă, înjurînd, batjocorind. Poate că asta îi face pe cei răi un pic mai buni. E ca “luările de sînge” pe vremuri, pentru a reglementa, empiric, tensiunea arterială. Poate că, dinmpotrivă, aceste revărsări vor duce la o escaladare a urii. De fapt, problema urii este cam ca şi aceea a iubirii: uneori nici măcar nu e sinceră!

Genericul unui film cuprinde toată echipa, de la actorii vedetă şi regizor, la şoferii şi coafezele care au lucrat la realizarea peliculei. Da, sînt cîteva meserii care au dreptul la generic. Iar numele unora dintre cei pomeniţi pe generic pot însemna vîrfuri în comunitatea lor profesională, şi aici mă refer la cascadori, artificieri, electricieni, sunetişti, antrenori de arte marţiale, instructori pentru scenele de luptă, consultanţi pe diverse domenii, meserii care nu sînt chiar primele pe generic, dar contează, sînt indispensabile. Nu mă pot lăuda că am urmărit toate genericele filmelor pe care le-am văzut, dar, în semn de respect pentru munca echipei, chiar îmi place să văd  un film pînă la ultima linie de nume. Nu plec primul din cinematograf, stau cam pînă la capăt. Chiar şi mulţumirile aduse unei primării sau unei instituţii îţi pot întregi imaginea muncii la film.

Nu reţin de multe ori tapiţerii care au lucrat la filme.Nici nu ştiu dacă sînt trecuţi cu numele.  Numai la TVR, orice emisiune ar fi, vezi pe generic şi tapiţerii. Din anii 90, imediat după revoluţie datează asta. Au fost nişte cerinţe ale sindicatelor libere să se pună pe generic toată lumea care a avut o contribuţie cît de mică la emisiuni, de la maşinist, la tapiţer. Există emisiuni care nu au nevoie de tapiţer, platoul conţine două scaune netapiţate şi o masă. Dar pe generic sînt trecuţi, musai tapiţerii care erau de serviciu cînd s-a făcut emisiunea. Mă gîndesc la o idee penru Academia Americană de Film: pentru a mulţumi cît mai multe echipe, care să se laude cu măcar un premiu, ce ar fi să se instituie şi pemiul Oscar pentru tapiţeri? La prima ediţie ar putea fi premiată TVR .

În enumerările făcute, mai ales de M.T. referitor la cine a rămas la Academia caţavencu am văzut că sînt pomeniţi, dintre fondatori, înafară de mine, doar Doru Buşcu şi Eugen Istodor. Asta pentru că, de pildă, numele lui Moţoc şi Mardale, colegi care, de asemenea, nu au îngroşat rîndurile  plecaţilor,  ar arăta că fenomenul nu e atît de dramatic şi că, de fapt, doar Mircea Toma a plecat din nucleul fondatorilor. Da, stimaţi cititori, şi Viorel Moţoc, şi Octav Mardale au rămas şi, împreună, vom scrie la Academia Caţavencu. Iar Mardale mai mult va desena! : )  Omul care a dat identitate grafică acestei publicaţii va continua să ne facă să rîdem cu caricaturile sale. Iată una, la caz că aţi pierdut ultimul număr.

Precizare: Vreau să lămuresc o problemă. Îmi pare rău după cîţiva din cei plecaţi. Ei ştiu despre cine vorbesc. Pe unii dintre ei i-am descoperit la Poşta redacţiei şi i-am încurajat să vină şi să rămînă în redacţie. I-am urmărit în evoluţia lor  şi m-am simţit mîndru cînd am văzut cum au crescut.  Am avut o încredere maximă în ei. Aş fi băgat mîna în foc pentru unii dintre ei. M-am înşelat, puţin. Am crezut că dacă pentru mine loialitatea este o valoare, este şi pentru ei. Am crezut că dacă eu nu i-aş fi trădat niciodată, aşa gîndesc şi ei. Da, îmi asum naivitatea. M-am aşteptat la mai multă bărbăţie în gestul plecării. El a fost făcut pe furiş. Asta le reproşez. Modul în care au plecat m-a dezamăgit. Există acolo cel puţin  un personaj care îi va face să regrete cît de curînd că au plecat. Dar asta e treaba lor, pentru că ştiau din start cu cine se asociază!

Scenariile politice româneşti sînt puţine, deci se repetă. Scenariul bazat pe trădare este cel mai des întîlnit. S-a văzut cînd a fost ales Geoană în locul lui Iliescu şi Ponta în locul lui Geoană. Trădarea cea pură, mai autentică,  de Iuda pur sînge, este,  desigur, cea a unui apropiat, a omului de încredere. Dacă Ponta a fost şeful de campanie a lui Geoană, era normal, în logica trădării, ca tocmai el să-i ia locul, la prima ocazie. Care s-a cosumat, deja! La liberali, prima ocazie ca Ludovic Orban să-i ia locul celui pe care l-a servit este apropiatul Congres PNL. Deja, în teritoriu, s-au făcut multe aranjamente, asta şi pentru că Ludovic Orban cunoaşte mai bine organizaţiile locale, de pe vremea cînd îl reprezenta pe Crin în relaţie cu acestea. Are şi el oameni de încrdere care-l ajută, de pildă Dan Radu Ruşanu, un fel de Hrebenciuc liberal.În plus, în relaţie cu oamenii, Ludovic Orban este mai priceput la învăluit, în vreme ce Crin este socotit cam încrezut de către liberalii de rînd.

Eu cred că e posibilă o surpriză la Congresul PNL. Asta pentru că trădarea, după cum se vede, e pe val!

Se mai poate face ceva? Societatea civilă, o parte a ei, crede că se mai poate! Adică, aşa nu se mai poate!

Un numar de 40 de organizatii non-guvernamentale si sindicale i-au cerut, luni, ministrului Justitiei, Catalin Predoiu, sa propuna revocarea din functii a prim-adjunctului procurorului general al Romaniei, Tiberiu Nitu, a sefului Sectiei Parchetelor Militare, Ion Vasilache, si sefului sectiei Urmarire Penala si Criminalistica, Marius Iacob, pentru ‘management deficitar’ in anchetele privind Revolutia romana si Mineriada din iunie 1990, se arata intr-o scrisoare deschisa semnata de asociatii si remisa Agerpres.

In scrisoare, semnatarii cer declasificarea completa a dosarelor Revolutiei, finalizarea anchetelor si trimiterea in judecata a celor vinovati, eliminarea din profesie a magistratilor care au tergiversat ancheta, precum si demersuri pentru adoptarea in Parlament a Legii lustratiei. .

Mai avem setea de adevăr despre Revoluţie intacta, sau e cazul să privim spre viitor, nu spre trecut? Ori credeţi că e nevoie de un referendum pe tema asta?