Duminică, 14 februarie, am fost în localitatea Aulendorf din landul Baden Wurtemberg, unde se ţinea un carnaval, ca în fiecare an, de altfel. Am plătit intrarea, doi euro şi, în schimb, am primit o insignă care atesta că-s plătitor, şi o hîrtie cu programul defilării. Desigur, totul a început cu o punctualitate nemţească, iar lumea rîdea şi aplauda fără excepţie, din prima clipă, fără “încălzire”. Doar veniseră să se distreze. Au fost  51 de echipe  care au defilat cu măşti şi  cred că vreo douăzeci de fanfare, poate mai mult, pe astea nu le-am numărat. Carnavalul se ţine de sute de ani în această perioadă. Nu ştiu dacă s-a ţinut şi în timpul războaielor mondiale. Este, an de an, cam aceeaşi componenţă, iar măştile, de lemn, cu care se mîndresc localnicii, sînt vechi, nu se vine cu măşti noi. Există, aşadar, ceva ritualic, repetabil, în modul nemţesc de a se distra. Şi, cu toate acestea, aceiaşi oameni vin, an de an, în aceeaşi perioadă, să vadă aceleaşi măşti. Asta e distracţia nemţească, veţi zice. Se distrează ordonat, precis, repetitiv.

La noi obiceiurile pier sau se usucă, se deformează, şi punem asta pe seama civilizaţiei urbane care distruge obiceiuri rurale şi nu pune nimic în loc. Abia, în ultimii ani,  Sîntul Valentin importat a reuşit să dezgroape, formal, ca reflex patriotic, Dragobetele. Noi credem despre noi că avem umor, ca naţie, şi rîdem, eventual (în Ardeal, în aşezări mixte, româno-germane) de nemţi că se distrează pueril, au un umor forţat. Am privit, la televizor, două transmisii directe ale unor serbări în sală, cu un fel de momente vesele. Cînd se oprea interpretul după ce spunea poanta, lumea rîdea automat. Nu ştiu dacă era bună gluma sau publicul era ordonat şi educat, doar.

În ce stadiu e distracţia la români? La nemţi am văzut că e un pic mecanică. Dar e! Vă prezint, mai jos, nişte imagini cu măşti de la defilarea din Aulendorf.

Astăzi începe Anul Tigrului de Aur, după calendarul Chinezesc. Aşadar, dacă printre cititorii acestei postări se află şi chinezi, vă urez (dacă vreţi, vă orez!) La Mulţi Ani! Să fiţi tigri cumsecade!

Ştirea o găsiţi aici. Ucraina se pare că a ratat şansa! Credeţi că noi, românii,  am fi în stare să alegem ca preşedinte o femeie? Nu, vă rog, nu-mi veniţi cu scenariul Elena Udrea. Vreau să vorbim serios. Dacă se poate. Înainte de verdictul de la CNSAS mi se părea că Mona Muscă ar putea aduna voturile majorităţii.  Dupa acel verdict, nu mai ştiu ce să cred. Dar chiar fără să ne gîndim la o femeie anume, am putea alege, în principiu, o femeie? Iat-o pe Doamna Preşedintă Laura Chinchilla! Que Viva!

Cînd am fost în China am cumpărat un mic ghid despre “ciudăţeniile” comportamentale ale populaţiei acestei ţări. Era vorba de lucruri care pot avea o semnificaţie total opusă celei cu care sîntem obişnuiţi noi, europenii şi occidentalii. Reţin, de pildă, că a face cadou un ceas cuiva înseamnă o îngrozitoare jignire, e ca şi cum i-ai dori moartea! Bun, nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre cum se adaptează şi la ei obiceiurile după ce e mai rău în restul lumii. Vedeţi, într-un grupaj de fotografii publicate de Academia Caţavencu aici, cum o nuntă chinezească e ca una de manelişti de la noi. O demonstraţie de opulenţă, o coloană auto de super-bolizi, o risipă de sclipici. Nu ştiu dacă maneliştii le lipsesc nuntaşilor, sau au ei un fel de manele mai ieftine, made în China.

Astăzi nu a fost doar ziua lui Ceauşescu. Pentru lumea civilizată, pe 26 ianurie se sărbătoreşte Ziua Australiei. E vreo legătură între cele două zile care cad în aceeaşi zi? Păi, forţînd un pic, putem spune că da: pe vremea lui Ceauşescu circula o vorbă: Fie pîinea cît de rea, tot mai bună-i în Australia! Au fost destui români care au ales drept loc adoptiv această ţară-continent. Da, sînt cîteva comunităţi româneşti importante acolo, în cealaltă parte a lumii. Ne aducem aminte de ei la alegeri pentru că votează (printre) primii (dupa Noua Zeelanda)!  Australia poate fi un exemplu de loc sfinţit de oameni, chiar dacă, iniţial, uriaşa insulă a fost puşcăria Imperiului Britanic. Tot aşa cum, un loc foarte drag mie, Noua Caledonie, a fost puşcăria Franţei. Da, e vorba de paradisul terestru unde au fost duşi să piară comunarzii din Paris.

N-am fost încă în Australia, nici în vecina Zeelandă. Dar mi-a  propus ca, dacă va fi posibil, să ajung acolo. E un zbor lung, de vreo 24 de ore, ceea ce nu o face destinaţie turistică la îndemînă. Pînă atunci, cînd voi ajunge acolo, îi urez, de aici, La Mulţi Ani!

PS Ziua Australiei a fost marcată la Taverneria La Gigi, printr-o degustare de super-vinuri din cealaltă emisferă!

UPDATE Ce înseamnă promptitudinea jurnalistică vedeţi aici. Evident, nici un link spre postarea mea!

Am fost, în această seară, la spectacolul FELA, de pe Broadway, un show care, iniţial, a pornit off-Broadway, dar datorită succesului a fost preluat de “prima ligă” a spectacolelor din New York, în Teatrul Eugene O’Neil, vizavi de locul în care se joacă Chicago. Am avut vreo trei motive de bucurie suplimentară la acesrt show foarte bun. Primul motiv este acela că decorurile şi costumele sînt semnate de Marina Draghici. Apoi m-am bucurat că, în programul de sală, sînt consemnate mulţumiri speciale Institutului Cultural Român din New York. Iar cel de-al treilea motiv este prezenţa celor trei artişti din scandalul “poneiului Roz” în calitate de autori ai decoraţiilor  din sala de spectacol. Asta mi-a amintit de nişte prostovani români care au fost atinşi de ceea ce am numit, atunci, Răzbunarea poneiului roz.

Nu am văzut multe referiri în România la activitatea Marinei Drăghici. Dar parcă văd că, dacă ia un premiu Tony (cum se vorbeşte), brusc vom considera că acel premiu l-am luat noi, românii!

PS La spectacol, pe scaunul din faţa mea, a stat un actor american, Richard Kind.

Nu e un proverb sanscrit, e o constatare făcută direct: dacă gîndeşti mult, de multă vreme, sigur lumea va vrea să te vadă şi, astfel, vei fi invitat în locuri importante, simandicoase, care contează şi care-ţi conferă notorietate. Ţi se vor face poze, vei fi recunoscut, iar pentru asta nu va trebui să faci altceva decît să gîndeşti. Să stai mereu pe gînduri. Vi se pare, probabil, straniu, de necrezut sau chiar o gogoaşă afirmaţia mea.

Da, aceasta este întrebarea: mai sînt apreciaţi, în zilele noastre, gînditorii din alte vremuri? Mai contează ei în ziua de azi? ne mai spun ceva? Răspunsul este DA!Gînditorii din alte epoci încă mai fascinează. Şi, mai cu seamă, un străvechi gînditor de pe teritoriul patriei noastre, un gînditor cunoscut şi (încă) apreciat şi la noi. Gînditorul de care vorbesc a ajuns, în zilele acestea, pînă la New York, e pus la mare cinste, apreciat, lumea vine să-l vadă. ca dovadă vă prezint, mai jos, două fotografii, una chiar cu Gînditorul, a doua cu copreta publicaţiei în care vizitatorii New York-ului sînt invitaţi să-l vadă pe strămoşul gînditorilor de la noi!

Vă propun, din nou, să participaţi laconcurs şi să ghiciţi ce biserică este în fotografia de mai jos. Nu vă cer numele bisericii, doar să-mi spuneţi cam de ce denominaţiune e vorba. Succes!

Vreau să spun: există în San Diego, California,  vreun cititor al acestui blog? Dacă da, aştept un semn, o postare, un mail etc. Sînt în zonă. De fapt, în La Jolla, lîngă San Diego.

Pentru doritori, voi pune în curînd cîteva poze.

Dacă vreţi o scurtă pauză, o mică evadare într-un loc frumos, vă propun să vedeţi cîteva imagini din Grădinile Baha’i, aflate în Haifa, pe o colină a Muntelui Carmel. Nu ştiu cum arată paradisul în această religie, dar “camera de mostre” reprezentată de grădinăe foarte frumoasă. Dedic această postare cititorului (sau cititoarei?) Oby, care şi-a dat doctoratul în decorarea grădinilor, dacă am înţeles bine!

pentru a mări fotografiile, faceţi click pe ele!