In afara superbelor recorduri ale Jocurilor Olimpice, pe 6 septembrie au inceput (intr-un fel de anonimat combinat cu mila si duiosie in presa noastra) Jocurile Paralimpice. La ele participa sportivi cu handicap, sportivi care lupta zilnic cu viata si, din cind in cind, cu niste recorduri. Am citit un text foarte miscator pe aceasta tema, text scris de Steluta Voica. Am vazut si niste imagini cutremuratoare aici. Admit, nu este comod sa vezi intrecerile acestea dramatice, sa privesti din fotoliu, cu o bere in fata, cursele celor fara picioare sau concursuri la care participa nevazatori. Si, din cauza aceasta, cred, televiziunile nici nu insista pe Jocurile Paralimpice. Nu fac rating. Una e sa vezi accidente in prime-time, alta e sa vezi eventualele victime ale unor accidente incercind sa se comporte normal, sa alerge, sa lupte, sa concureze. Dar va asigur ca medaliile lor au ceva in plus fata de medaliile celorlalti atleti. In combinatia aurului, argintului si bronzului a intrat un foarte puternic concentrat de suferinta. Si de incredere. Oameni care nu s-au dat batuti!

Macar pret de o postare, iata, mi-am adus si v-am adus aminte de ei. Va ofer, mai jos, emblema Jocurilor Paralimpice.

Desi cei mai multi care au mers la Jocurile Olimpice de la Beijing nu au concurat, din cind in cind, au participat si ei la cite o proba. Iata una dintre liniile de start pentru proba de 470 de metri, barbati si femei! Ati paticipat vreodata lo cursa asemanatoare?Ati trecut linia de sosire sau ati abandonat pe parcurs, la proba de garduri?

Asa, ca o mica amitire din vizita mea la Beijing. Va spuneam ca e greu sa te descurci si ca nu intelegi mare lucru din ceea ce e in jurul tau. Va ofer un mic exemplu. Imaginati-va ca sinteti sofer si conduceti prin Beijing. Vedeti panoul din fotografie. Ce faceti? In intervalul orar respectiv e permis sau interzis ceva? Ce?

La Beijing, in dimineata plecarii spre tara, am asteptat avionul in lounge la Business Class (classe Affaires, la Air France), in terminalul doi al aeroportului chinez. Am vazut acolo o persoana ciudata, umblind de colo-colo, luind cu gramada din bauturile si gustarile puse la dispozitie. Oiricum, era o femeie masiva (aducea la alura cu Iolanda Balas), poate ca atita ii cerea corpul ca sa functioneze. Am avut la un moment dat senzatia ca doamna baga in traista din ceea ce lua. Mi-am spus ca poate sint obosit (si eram!). Nu are nici un sens sa-ti iei mincare de drum, ca doar calatoresti tot la business clas, desi si la economic esti hranit din belsug, nu a murit, inca, nimeni, de foame pe avion. Ei, cum ar zice filmul Casablanca, si din toate avioanele lumii, a urcat in cel cu  care mergeam eu. Si din toate locurile avionului, l-a avut pe cel de linga mine!   Era spanioloaica, de fapt, catalana, era cu sotul care, banuiesc, s-a bucurat ca nu statea linga el, si cu un copil, care statea linga tatal lui, a frecat un joc electronic tot drumul. Tzatza ii tot striga pe cei doi din spatele nostru, vorbea tare, era groaznica. Nu aveam cum sa schimb locul, era full. Inainte de a pleca avionul, tzatza si-a scos produsele furate din lounge si le-a asezat in doua pungi. Furase conserve de cola, sprite, apa tonica, sanvisuri, prajituri, cookies si chiar mere. Merele le-a runcat la gunoi inainte de a cobori. ma intreb, oare a furat pentru ca nu avea bani? Atunci de ce calatorea la business class cu toata familia?

Desi stewardesa ii vorbea pe spaniola, facind un efort de amabilitate, tzatza ii raspundea in engleza, cu toate ca  s-a laudat ca stie si franceza. A baut tot drumul cit s-a putut, dupa sapte pahare de vin, la prima masa, a cerut doua de sampanie. A cerut ziare englezesti si numai si numai perrier, desi era si o alta apa cu bule, cu care eram serviti. Nu, ea a vrut doar perrier. La desert, in loc sa aleaga, a luat din toate cite o bucata. S-a machit si a adormit, sforaind. Apoi, la una din manevre, i s-a blocat scaunul. A alertat tot personalul. S-a gasit defectul, i se blocasera castile sub scaun. De la un moment incolo, m-am amuzat, am trecut dincolo de nervi. Si mi-am spus, in sinea mea, bine ca nu era romanca!

Tinara chinezoaica pe care am intilnit-o in Orasul Interzis, si care s-a oferit sa-mi fie ghida gratuita, m-a tot indemnat sa merg si la o Ceremonie a Ceaiului, pentru ca aflase chiar de la mine ca nu am fost inca. Mi-a spus ca stie ea una deosebita in parcul din continuarea Orasului Interzis. Nu stiu daca “ma agatase” pentru asta, dar personalul din ceainarie o stia. Nu vreau sa-mi hranesc suspiciunile, dar nu-i exclus sa fi fost mina-n mina cu acel loc! Ceremonia a fost interesanta, am aflat ca primii au fost chinezii, abia dupa aceea japonezii. Mi-au fost prezentate mai multe feluri de ceai, mi s-a spus cum se tine cescuta, cum se miroase ceaiul, cum se soarbe prima ceasca de trei ori, o data pentru noroc, o data pentru sanatate, daca nu ma insel, si, ultima, pentru viata lunga etc. In final, desigur, am cumparat si niste ceai, si doua cesti. Dupa ceremonie m-am despartit de ghida mea, care mi-a spus numele ei occidental. Gina. O vedeti si pe ea, in cea de-a doua poza. In prima e maestra de ceremonie a ceaiului.

Pentru a intelege chinezii chiar ai nevoie de un ghid, de un manual. Iar eu l-am cumparat cu ultimii yuani, pe aeroportul Beijing, dar la intoarcere. Cartea se numeste 101 stories for Foreigners to Understand Chinese People si e scrisa de doi soti, ea e Yi S. Ellis,  chinezoiaca emigrata in SUA de mica, iar el e un american Bryan D. Ellis, un om care a calatorit si chiar a locuit in China, cu serviciul. Foarte interesanta cartea. De pilda, am aflat ca este tabu sa le oferi chinezilor cadou ceasuri. E o jignire foarte mare. Cuvintul ceas se pronunta aproape la fel cu inmormintare ! Si tot de aici am aflat ca femeile nu-si aniverseaza niciodata virsta de 30 de ani, iar barbatii, pe cea de 40. Femeia se declara tot de 29 si la treizeci, dupa care sare la 31. E considerata o virsta cu ghinion. La fel la barbati. O alta virsta considerata de neaniversat este, la femei, 33. In ziua in care implineste 33, o femeie trebuie sa mearga sa cumpere o bucata de carne, sa o taie in 33 de bucati si sa o arunce la gunoi! Astfel este indepartat raul din viata acelei femei! Nici la 66 de ani nu se fac petreceri de aniversare!

Si una de data mai recenta: chinezii raspund la telefon si daca se afla in mijlocul unei intilniri de afaceri. Si nu considera o impolitete sa raspunzi si tu la telefon, chiar daca intrerupi o conversatie sau discutarea unui contract.

Interesanta carte! Ce ar trebuie scris pentru straini ca sa inteleaga mai bine poporul roman?

M-am intors aseara, dupa vreo 15 ore de zbor. Bagajele mele, insa, nu s-au intors, au ramas in aeroportul Paris CDG. Unde era sa pierd si eu avionul pentru ca, ascultind de indicatiile personalului Air France si de cela ale personalului care deservea aeroportul, m-am trezit in trei autobuze care m-au plimbat de la un terminal la altul, dar pe la toate terminalele. Asa ca intr-o ora si jumatate cit aveam ragaz era sa pierd avionul. Soferul ultimului autobuz in care am fost urcat s-a aratat sceptic in privinta ajungerii la avion in timp util si m-a dus, conform graficului sau, pe la terminalul 1, apoi am ajuns la 2B. El mi-a explicat ca sint sute de turisti care petesc asta, ca e un haos in organizare datorita neintelegerile intre Air France si aeroport. Chiar era un mic afis linga sofer in care eram sfatuit sa nu-mi revars nervii pe el, ca nu e el vinovat de ce mi se intimpla! Din toate aeroporturile prin care am fost in ultimul timp, cel parizian mi se pare cel mai haotic, cel mai prost organizat. Ati intilnit aeroporturi si mai proaste?!

Ieri am facut o tura prin hutong, cu tricicleta, si m-am dus si in Orasul Interzis unde o tinara chinezoaica, studenta, s-a oferit sa-mi fie ghida gratis, doar sa mai converseze in engleza. Si, pe strazile Orasului, brusc, doua tinere se uita la mine, eu ma uit la ele, ne salutam, apoi ele imi spun ca m-au recunoscut de la tv. Erau romance, evident, dar lucreaza ca stewardese la Qatar Airways si erau la capatul cursei. Au vrut sa facem poze si, iata, am facut si cu aparatul meu. Tinara chinezoaica m-a intrebat mirata cum de ne recunoastem noi romanii. Am ris si i-am explicat situatia. S-a uitat, apoi, la mie, ca la un semi-zeu, chestie care m-a amuzat pentru ca devenise si mai respectuoasa, daca se poate asa ceva, la risipa lor de respect! Iata poza.

Am observat ca aici, in Beijing, toate masinile de figuri sint de culoare neagra (ei, asa mergeau stabii, a ramas o amintire) si au si geamurile  fumurii, chiar ?i cele din fata. Si nu pentru a fi misteriosi sau pentru a se ascunde, ci, mi s-a spus, pentru ca sa nu-i ard? soarele, s? nu se bronzeze. In cultura chineza nu este apreciat omul bronzat. Iar femeile se feresc de soare, pentru ca frumoasa e o piele cit mai alba. Din aceasta cauza nu prea exista piscine in aer liber pe aici. Va ofer o fotografie sa vedeti pina unde merge fumuriul la geamuri. Pana la oglinda. 

Pentru cei  care nu au citit, inca Academia Catavencu, in editia de hirtie, relatez si pe blog una dintre cele mai surprinzatoare intilniri din Beijing. E vorba de un tinar angajat al resedintei unde am stat eu, pe care-l cheama, ca nume “de scena”, Dracula. Tinerii chinezi care muncesc in turism, mai ales, si care au contacte cu srainii, isi aleg (pre)nume occidentale, ca sa fie mai usor retinut. Tinarul din imaginea de mai jos si-a ales prenumele Dracula. Are pe ecuson scris Dracula Yang!