UPDATE Ce înseamnă promptitudinea jurnalistică vedeţi aici. Evident, nici un link spre postarea mea!

Am fost, în această seară, la spectacolul FELA, de pe Broadway, un show care, iniţial, a pornit off-Broadway, dar datorită succesului a fost preluat de “prima ligă” a spectacolelor din New York, în Teatrul Eugene O’Neil, vizavi de locul în care se joacă Chicago. Am avut vreo trei motive de bucurie suplimentară la acesrt show foarte bun. Primul motiv este acela că decorurile şi costumele sînt semnate de Marina Draghici. Apoi m-am bucurat că, în programul de sală, sînt consemnate mulţumiri speciale Institutului Cultural Român din New York. Iar cel de-al treilea motiv este prezenţa celor trei artişti din scandalul “poneiului Roz” în calitate de autori ai decoraţiilor  din sala de spectacol. Asta mi-a amintit de nişte prostovani români care au fost atinşi de ceea ce am numit, atunci, Răzbunarea poneiului roz.

Nu am văzut multe referiri în România la activitatea Marinei Drăghici. Dar parcă văd că, dacă ia un premiu Tony (cum se vorbeşte), brusc vom considera că acel premiu l-am luat noi, românii!

PS La spectacol, pe scaunul din faţa mea, a stat un actor american, Richard Kind.

Am citit litania lui Ion Ionescu, un presupus tînăr care a trimis o scrisoare la Cotidianul, scrisoare pe care o puteti găsi aici. Pe tonul ăsta şi în stilul ăsta se poate  scrie despre orice. Luăm un exemplu: Am obosit să fiu Bill Gates. Da, am obosit să fiu Bill Gates, să asigur locuri de muncă pentru mii de tineri, m-am săturat să donez din averea mea, să fac fundaţii, m-am plictisit de bogăţie, nu-ţi dă nici o satisfacţie să ai miliarde, toţi vor să te fure etc etc. Sau, dacă vreţi, Am obosit să fiu Angelina Jolie: M-am săturat să fiu urmărită pe stradă, să viseze toţi mîrlanii că vor ajunge în pat cu mine, am obosit să fiu amabilă, să mă învîrt numai printre oameni falşi, care te vorbesc pe la spate, frumuseţea nu-ţi serveşte la nimic, dimpotrivă, te condamnă la singurătate etc etc. Am obosit de Paris Am obosit de oraşul ăsta pe care toţi americanii visează să-l vadă, de străziule lui niciodată goale, am obosit de forfota zilnică, am obosit de japonezii care fac poze fiecărei frunze etc etc.Am obosit de Elveţia Am obosit de această ţară în care nu se întîmplă nimic, am obosit de peisajele kitsch, de obsesia pentru curăţenie, de vecinătatea banilor negri ai lumii, am obosit de fabricile de ceasuri, de brînză, de Milka etc etc.

Sigur că avem momente de enervare, de jenă, de scîrbă, uneori, de România, sigur că ne oboseşte scena românească a străzii, scena politică. Dar astea sînt momente trecătoare. A, dacă ai obosit de viaţă, atunci oboseşti în orice ţară. Ce să spună, în schimb, un tînăr muritor de foame din lumea a treia? Nu, nu sînt moralizator, nu arăt cu degetul, mi-ar fi plăcut să fiu american, francez, italian, spaniol, bogat, foarte bogat.  Dar nu mă oboseşte ideea că nu sînt toate astea. Te oboseşte o ţară, un loc, viaţa, orice, dacă nu ai nimic în tine, dacă eşti gol, lipsit de prieteni, dacă nu ai nimic de spus, nu ai nimic de învăţat, nu ai nimic de împărtăşit. Nu ai nici un proiect.

Eu am mai comunicat, cred că tot aici, formula fericirii personale pe care o aplic: Îmi doresc tot ce am. Şi asta nu mă oboseşte, dimpotrivă! Mă bucur de fiecare zi pe care o trăiesc, de fiecare moment de singurătate sau de întîlnirile cu colegii, cu prietenii. Mă scîrbesc la maximum unii, dar nu îmi aloc prea mult timp din viaţă ca să mă gîndesc la ei!

UPDATE PS- Pentru Ion Ionescu, o adresă utilă,  Legiunea Străină care mai recrutează! Acolo te poţi obosi de mai multe ţări!

Am observat asta încă de la prima mea călătorie în State. Acum am şi dovada. E o superstiţie naţională!

Aveţi superstiţii?

fotografie făcută în  Library Hotel, New York

Că Bucureştiul se sufocă, asta e tot mai clar, circulaţia este infernală, iar parcările sînt inexistente, trotuarele blocate, străzile gîtuite. De parcă Bucureştiul ar fi cel mai mare oraş din lume, pentru care ar trebui căutate soluţii de avangardă. În imaginea de mai jos puteţi vedea o parcare de pe strada 34 din New York. Deci, se poate!

Sînt unul dintre cei care admiră industria publicităţii. Cred că acolo este locul în care s-a refugiat o bună parte din spiritul creativ. O reclamă bună îmi provoacă admiraţie, mă încîntă la fel ca o melodie sau o poezie. Uneori industria publicităţii ne prilejuieşte întîlnirea cu arta şi chiar cu literatura publicităţii. Vă ofer un exemplu de ingeniozitate, zic eu, într-o reclamă auto din Times Square, New York.

Am tot căutat camere de hotel în New York şi am dat peste cel mai bine cotat hotel pe tripadvisor. E vorba de hotelul Inn New York City, care are doar patru apartamente, pe care le puteţi vedea aici. Există şi hoteluri mai scumpe, dar cel despre care  vă vorbesc este cel mai bine apreciat de foştii săi oaspeţi. E un hotel neclasificat cu stele, dar e ceva foarte distins, după părerea mea. Dacă voi cîştiga vreodată o sumă mare la loto, voi petrece cîteva nopţi în acest hotel. Dacă nu, nu!

În ce hotel v-aţi dori să petreceţi dacă aţi cîştiga la loto?

Poate aţi fost mai atenţi decît mine la ştiri şi aţi aflat acum doi ani că lanţul faimos Hard Rock Cafe s-a vîndut. Cumpărătorii au plătit, atunci, aproape un miliard de dolari. Cine sînt cumpărătorii? Un trib de indieni, Seminoles, din Florida. Iată şi o foarte interesantă fotografie pe tema asta.

Sigur, e o ştire mai veche, dar eu abia aici am aflat-o, la NY, în localul din Times Square, citind o copie a deciziei şefilor din tribul Seminoles de a cumpăra HRC.  Join the Tribe! Cherokee se dă cu Jeepu’, Seminoles cu videoclipu’!

PS Moderarea mai durează puţin, pînă ajung, din nou, la un loc cu internet!

Am fost la MOMA şi, pentru că nu am avut foarte mult timp, am văzut pe fugă expoziţia Van Gogh, apoi am mers ţintă la etajul cinci, acolo unde se află un spaţiu destinat lui Brâncuşi. Am mai fost de cîteva ori şi, totuşi, m-am emoţionat şi de această dată. Cele şase lucrări mi se par un fel de axă a muzeului. Am avut senzaţia că mă aflu într-o biserică. Într-o catedrală simplă, încărcată de energie. În fine, e greu de descris ce am simţit de fiecare dată cînd am privit lucrări brîncuşiene. E minunat să te simţi român în astfel de momente. Partea ruşinoasă e că, pe placa explicativă, Brâncuşi este trecut ca sculptor francez născut în România. Şi asta, se ştie, nu e vina americanilor şi nici vina lui Brâncuşi care şi-a luat cetăţenia franceză abia după ce statul comunist român i-a refuzat sculpturile pe care voia să le lase României prin testament. Multă mîndrie şi un pic de ruşine, aşadar. Un amestec românesc!

Nu am ştiut să traduc mai bine Good Riddance Day, numele unei întîmplări cu mare potenţial de a deveni un fel de sărbătoare americănească şi, apoi, internaţională. Deocamdată e la a doua ediţie, dar poate să crească. S-a desfăşurat astăzi (deja e ieri, de fapt), în Times Square, New York, timp de cîteva ore. Lumea a fost invitată să arunce la coşul de gunoi (instalat în acest scop), amintirea cea mai neplăcută din anul care se încheie.În acest scop ţi se dădea un fel de formular pe care să-ţi scrii amintirea şi, apoi, fie o aruncai la coş, fie o lăsai în seama aparatului de tocat hîrtii. Iar dacă organizatorii găseau că ai o amitire proastă dar interesantă, o copiau, fără nume, şi o expuneau pe un panou special. Lume multă, curioşi, televiziuni, amintiri care mai de care. Iată nişte imagini.

Eu nu am intrat în joc. Poate şi pentru că nu ştiu care din amintirile mele din 2008 e cea mai proastă. Aţi fi avut ce scrie pe formular? Aveţi o amintire care să se desprindă detaşat drept cea mai proastă? Credeţi că ar prinde, la noi, o zi a amintirilor proaste pe care să le aruncăm?

Later edit: deşi e off topic, vă recomand să citiţi o excelentă radiografiere a ideii de sărbătoare creştinească la români, aici

Nu cred în îndeplinirea tuturor dorinţelor, ba, mai mult, cred că ar fi groaznic dacă s-ar îndeplini toate dorinţele nutrite de toţi! Aşa că, pentru Crăciun (a trecut deja) dar şi pentru anul care vine vă urez ceea ce vedeţi în imaginea de mai jos. E mult? Epuţin? Dacă e dragoste, e destul!